Agonia mea cu gust de cireşe amare

Ziua aceea de decembrie ar fi rămas doar o zi geroasă în care am interpretat o piesă de teatru în franceză dacă nu ar fi fost ziua în care ai îndesat un vis măreţ în mine
Când am rămas singură cu el mi-a fost frică, mi se părea că mi se dilată inima şi forţa gravitaţiei nu mai avea nici o putere asupra mea 
Oh cât Te iubeam, doar un atac de cord mă mai despărţea de Tine
Dar am fost slabă şi am fugit, mi-am împachetat inima în staniol şi am fugit cât am putut de tare spre zări străine şi reci, în locuri unde nu se dormea niciodată,
spre lespezi mucegăite unde mă aştepta agonia, agonia mea cu gust de cireşe amare
Oamenii fară vise îşi ciopleau pietre din ocean să-şi facă medalioane care să le ţină de cald la suflet
Credeam că acolo o să rămân acolo pentru totdeauna să privesc copiii cu priviri schimonosite jucându-se 
Dar mi-ai trimis un înger care să-mi frângă aripile în zori de dimineaţă, nici un drum nu e mai scurt decât drumul ce duce acasă
Nu sunt în lume sicrie în care să mă pot ascunde de bunatatea Ta, nu sunt elefanţi care să calce toate visele pe care le-ai avut când m-ai frământat dintr-un gând, când ai hotărât să mă faci om şi nu râmă
Dacă şi soarele ia pauză uneori Tu nu încetezi să fii veşnic niciodată, eu par să uit asta când aş vrea să mă cufund în finit, să uit de toate licorile amare pe care mi le dai uneori să le beau, în ele sunt ascunse bucuriile mele din viitor pe care le-ai strecurat ca un vraci bun.